CELE MAI FRECVENTE ÃŽNTREBÄ‚RI DESPRE ACQUIS-UL UNIUNII EUROPENE PRIVIND APELE

Ce este Acquis-ul Comunitar ?

Acquis-ul Comunitar reprezintǎ un ansamblu de drepturi şi obligaţii comune ce leagǎ toate Statele membre în cadrul Uniunii Europene. Se aflǎ într-o evoluţie permanentǎ şi cuprinde:

Acquis-ul comunitar nu cuprinde deci, numai dreptul comunitar propriu-zis, ci şi toate actele adoptate în cadrul pilonilor doi şi trei ai Uniunii Europene şi obiectivele comune stabilite prin Tratate. Uniunea s-a angajat sǎ pǎstreze acquis-ul comunitar în întregimea sa şi sǎ-l dezvolte în continuare.

Statele candidate trebuie sǎ accepte acquis-ul comunitar înainte de a adera la Uniunea Europeanǎ. Derogǎrile de la acquis se acordǎ numai în situaţii excepţionale şi sunt limitate ca arie de aplicabilitate. În perspectiva integrarii în Uniunea Europeanǎ, statele candidate trebuie sǎ transpunǎ acquis-ul în legislaţia lor naţionalǎ şi vor trebui sǎ o implementeze din momentul aderǎrii lor la UE.

Care este evoluţia legislativǎ în cadrul sectorului de Ape ?

Legislatia europeanǎ timpurie, din domeniul apelor a început printr-un "prim val" de mǎsuri privind standardele calitative impuse apelor râurilor şi lacurilor destinate prelevǎrii apei potabile, în 1975 şi culminând în 1980 cu stabilirea unui set de cerinţe de calitate pentru apa potabilǎ, comun statelor membre. Acest prim set de legi includea şi reglementǎri privind calitatea apelor piscilole, a apelor conchilicole, a apelor de agrement şi a celor subterane.

Directiva Substanţelor Periculoase a reprezentat principalul element de control al emisiilor de substanţe poluante.

În cadrul seminarului ministerial privind politica comunitarǎ a apei, desfǎşurat la Frankfurt, în 1988, s-a revizuit legislaţia existentǎ şi s-au constatat o serie de îmbunǎtǎţiri care puteau fi aduse şi lacune ce puteau fi acoperite. Ca urmare a acestor constatǎri s-a realizat a doua fazǎ legislativǎ privind politica apelor, primele rezultate fiind vizibile în 1991 prin:

-adoptarea Directivei pentru Epurarea Apelor Uzate Municipale, privind tratarea apelor uzate inferioare (biologice) precum şi tratare mai riguroasǎ acolo unde este necesar; adoptarea Directivei Nitraţilor, privind protecţia apelor împotiva poluǎrii cu nitraţi proveniţi din surse agricole.

Alte rezultate legislative ale acestor evenimente au constat în propunerile Comisiei şi înaintarea unei noi Directive a Apei Potabile, care revizuia standardele de calitate ale apei destinate consumului uman şi impunea, acolo unde era necesar, parametri de calitate mai riguroşi (adoptatǎ în 1998);

- Directiva "IPPC" (Integrated Pollution and Prevention Control - Prevenirea şi Controlul Integrat al Poluării), adoptatǎ în 1996, privind poluarea apei prin procesele instalaţiilor industriale mari.

Presiunile pentru realizarea unor reconsiderǎri fundamentale în Politica Apei Comunitare s-au agravat spre mijlocul anului 1995. Comisia, care luase deja în considerare nevoia unei abordǎri globale privind politica comunitarǎ a apei, a acceptat cererile Comitetului de Mediu ale Parlamentului European şi ale Consiliului Ministerelor Mediului.

În timp ce demersurile anterioare ale Uniunii Europene, precum Directiva privind Apa Potabilǎ şi Directiva pentru Epurarea Apelor Uzate Municipale, le putem considera, fǎrǎ a greşi, jaloane importante ale politicii comunitare, acum Politica Europeană în domeniul Apei trebuie, deasemenea, sǎ vizeze creşterea vigilenţei cetǎţenilor şi a celorlalte pǎrţi implicate pivind protejarea apelor. În acelaşi timp, Politica Apelor şi Conducerea Apelor trebuie sǎ abordeze problemele într-un mod coerent. Acestea sunt principalele motive pentru care Noua Politicǎ Europeanǎ în domeniul Apei s-a creat prin discuţii deschise, care au permis implicarea tuturor pǎrţilor interesate.

Comisia a adresat Consiliului şi Parlamentului European, un comunicat, invitând în acelaşi timp la discuţii toate pǎrţile interesate, precum: autoritǎţile locale şi regionale, utilizatorii şi organizaţiile non-guvernalentale (ONG-uri). Un numǎr mare de organizaţii şi utilizatori au rǎspuns în scris, majoritatea comentariilor trimise de ei venind în întâmpinarea ideilor generale susţinute de Comisie.

Conferinţa Apelor din mai 1996, care a ţinut douǎ zile, a reprezentat punctul culminant al acestui proces dechis de comunicare. La Conferinţǎ au participat în jur de 250 de delegaţi, inclusiv reprezentanţi ai Statelor membre, ai autoritǎţilor locale şi regionale, ai agenţiilor care se ocupǎ de impementarea legislaţiei, ai regiilor de apǎ, reprezentanţi din industrie, agriculturǎ şi nu în ultimul rând utilizatori şi ecologişti.

Rezultatul acestei conferinţe a fost, pe lângǎ progresele privind abordarea unor probleme izolate, ajungerea la un acord unanim referitor la actuala politicǎ legatǎ de apǎ, şi anume împǎrţirea în douǎ moduri de abordare a legislatiei, unul referitor la obiective şi celǎlalt la scopuri. Toţi cei implicaţi au cǎzut de acord asupra nevoii de a exista o singurǎ legislaţie cadru comunǎ, pentru a rezolva problemele inerente. Ca rǎspuns la aceste concluzii, în octombrie 2000, Consiliul European a adoptat Directiva Cadru privind Apa, ca decizie comunǎ a Parlamentului European şi a Consiliului. ("procedura de co-decizie")

Ce reprezintÇŽ Directiva Cadru privind Apa ?

DCA (Directiva Cadru privind Apa) reprezintǎ cea mai importantǎ parte a legislaţiei referitoare la Apǎ, adoptatǎ pânǎ acum de Comisia Europeanǎ, constituind principalul cadru legislativ pentru un management durabil al tuturor corpurilor de apǎ din Statele Uniunii Europene, pentru mulţi ani de acum înainte.

Directiva impune atingerea unei stǎri bune a tuturor apelor interioare şi de coastǎ din cadrul districtelor hidrografice, pânǎ în 2015 şi precizeazǎ cum trebuie realizatǎ aceasta, prin stabilirea unor obiective de protecţie a mediului şi a unor norme ecologice ale apelor de suprafaţǎ.

Rezultatul va fi un ecosistem acvatic sǎnǎtos, nepoluat care se poate obţine doar acordându-se importanţa cuvenitǎ condiţiilor ecologice, economice şi sociale.

Cine s-a implicat în elaborarea Directivei?

Directiva este rezultatul unei decizii luate în comun de cǎtre Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European, care şi-au asumat responsabilitatea elaborǎrii textului final al acesteia. Pentru a soluţiona divergenţele dintre cele douǎ Corpuri, a fost necesar un proces de conciliere. Numeroase organizaţii, inclusiv autoritǎţi naţionale şi locale, furnizori de apǎ, organisme din domeniul industriei şi agriculturii, reprezentanţi ai asociaţiilor consumatorilor, organizaţii non-guvernamentale de protecţie a mediului au colaborat strâns la elaborarea finalǎ a acestui act legislativ.

Ce s-a hotǎrât şi de ce ar trebui sǎ ne intereseze?

Rezultatul a fost adoptarea Directivei Cadru privind Apa. Aceasta ne afecteazǎ pe fiecare dintre noi, deoarece toţi suntem consumatori şi într-un fel sau altul toate activitǎţile noastre contribuie la poluarea apei.

O trǎsǎturǎ distinctivǎ a Directivei este faptul cǎ încurajeazǎ discuţiile publice şi implicarea cetǎţenilor în procesul de luare a deciziilor legate de investiţiile viitoare în controlul poluǎrii apelor.Aceasta înseamnǎ cǎ avem cu toţii dreptul sǎ venim cu sugestii despre cum putem sǎ ne protejǎm moştenirea de apǎ, asigurându-ne cǎ se acordǎ importanţa cuvenitǎ investiţiei în segmentele ecologice, economice şi sociale.

Cine ar trebui sǎ ştie ce înseamnǎ Directiva şi ce implicǎ ea?

Directiva va avea impact asupra ficǎrui aspect al folosirii apei: menajer, industrial, agricol, de agrement şi conservarea apei din mediu. Pe lângǎ restricţii privind evacuarea apei din surse punctiforme (ex: evacuarea apei menajere), obţinerea calificativului de „ape bune", presupune şi dezbaterea problemei referitoare la poluarea din surse difuze precum agriculturǎ şi sol contaminat. Pentru refacerea arealului distrus, în anumite situaţii, pot fi necesare lucrǎri de ameliorare a râurilor sau regândirea schemelor de drenare a solului.

Organizaţiile ecologice sperǎ ca implementarea Directivei sǎ contribuie semnificativ la îmbunǎtǎţirea biodiversitǎţii arealelor acvatice.

Care sunt principalele caracteristici ale Directivei?

Statele membre iau la cunoştinţǎ despre un nou concept, acela de administrare a bazinului hidrografic, prin stabilirea districtelor hidrogarfice drept unitatea administrativǎ de bazǎ.

Pentru râurile care traverseazǎ mai multe ţǎri, districtele hidrografice nu vor ţine cont de graniţele naţionale.(Articolul 3)

Pentru fiecare district hidrografic se va elabora un plan de gestionare a acestuia, ce va include un program de mǎsuri şi acestea vor constitui baza îmbunǎtăţirii şi protecţiei calitǎţii apelor. (Artiolele 11 şi 13)

Cu toate cǎ principalele scopuri ale Directivei fac referire la protejarea mediului, aceasta însǎ, cuprinde şi cele trei principii de dezvoltare durabilǎ. La elaborarea planurilor de gestionare a bazinului hidrografic, trebuie luate în calcul toate nevoile ecologice, economice şi sociale. (Articolul 9)

Planurile de gestionare ale unui bazin hidrografic nu trebuie sǎ permitǎ deteriorarea ulterioarǎ a calitǎţii existente a apelor. Cu anumite excepţii foarte bine definite, scopul este de a obţine cel puţin calificativul „ape bune" pentru toate corpurile de apǎ dintr-un district hidrografic. Definiţiile calificativului „ape bune" pentru apele de suprafatǎ şi subterane sunt date mai jos. În definirea calificativului „ape bune" trebuie luaţi în calcul factorii geografici, în timp ce principiul subsidiaritǎţii conferǎ Statelor Membre o anumitǎ libertate, dincolo de condiţiile impuse de Directivǎ. (Articolul 4)

Cele douǎ concepte concurente, anterior menţionate, referitoare la gestionarea calitǎţii apelor, impunerea de standarde de calitate ecologicǎ şi folosirea unor valori limitate de emisii se regǎsesc unite în Directivǎ , printr-o nouǎ abordare dualǎ. (Articolul 10)

Pentru a elimina caracterul parţial al reglementǎrilor privind mediul acvatic, o parte dintre directivele existente vor fi înlocuite, când noile norme locale vor fi elaborate în conformitate cu cerinţele Directivei. Aceste norme noi trebuie sǎ fie cel puţin la fel de riguroase precum cele pe care urmeazǎ sǎ le înlocuiascǎ. Noile directive vor fi elaborate pentru a impune calitatea apelor subterane şi stabilirea substanţelor prioritate (cunoscute anterior sub numele de substanţe periculoase) (Articolul 16)

Se introduc mǎsuri de conservare a cantitǎţii apelor, o altǎ componentǎ esenţialǎ pentru protejarea mediului. Toate operaţiunile de captare a apei, cu excepţia celor absolut minimale, trebuie sǎ fie autorizate, iar pentru apele subterane trebuie sǎ existe un echilibru între captarea apei şi realimentarea acviferelor. (Articolul 11).

Principiul conform cǎruia "poluatorul plǎteşte" este implementat printr-o serie de mǎsuri de taxare a apei consumate, incuzându-se recuperarea totalǎ a costului pentru refacerea mediului. (Articolul 9)

Participarea publicǎ şi implicarea tuturor celor cu interese în domeniul apei reprezintǎ o condiţie esenţialǎ în procesul de planificare a gestiunii bazinelor hidrologice, astfel rǎspunzându-se şi acestui aspect din Agenda 215 (Articolul 14)

Care sunt cerinţele Directivei?

Pe scurt, Directiva impune ca toate apele de suprafaţǎ şi cele subterane care formeazǎ un district hidrografic, trebuie sǎ obţinǎ calificativul de cel puţin stare bunǎ, pânǎ în 2015. Aceasta se va realiza pentru fiecare district, dupǎ cum urmeazǎ :

Cum se implementeazÇŽ Directiva Cadru privind Apa?

Directiva Cadru privind Apa se va implementa urmând anumite etape esenţiale, printre care şi identificarea unei autoritǎţi competente sǎ coordoneze dezvoltarea şi implementarea planurilor de gestiune a bazinelor hidrografice, planuri care reprezintǎ baza legislativǎ.

Care este programul de implementare al Directivei?

Programul pentru implementarea Directivei se gǎseşte în tabelul de mai jos, cu indicarea principalelor articole la care se face referire. Procesul de planificare a bazinelor hidrografice este ciclic, astfel încât Directiva trebuie actualizatǎ periodic conform planurilor de gestionare ale bazinelor hidrografice şi programelor asociate de mǎsuri, o datǎ la 6 ani.

Data DCA - Programul ImplementÇŽrii Art

Dec 2000 Directiva intră în vigoare 22

Dec 2003 Transpunerea directivei în legislaţia naţională 24

Delimitarea districtelor hidrografice şi numirea autorităţilor competente 3

Dec 2004 Pentru fiecare bazin hidrografic:

Dec 2005 Identificarea celor mai importante tendinţe de creştere a poluării şi criterii de stabilire a punctului de plecare în procesul invers, de refacere a apei 5, 17

Dec 2006 Implementarea unor programe de monitorizare 8

Dec 2007 Publicarea, în vederea discuţiilor , a raportului periodic cu cele mai importante probleme întâmpinate în gestionarea apelor în fiecare district hidrografic 14

Dec 2008 Publicarea schiţei planurilor de management al bazinelor hidrografice 14

Dec 2009 Finalizarea ÅŸi publicare planurilor de management pentru primul bazin hidrografic 13

Dec 2010 Asigurarea unor politici de preţ corecte 9

Dec 2012 Asigurarea cǎ programul de mǎsuri este operaţional 11

Dec 2013 Evaluarea planurilor de gestiune pentru primul bazin hidrografic şi prezentarea periodicǎ a problemelor întâmpinate în elaborarea planurilor pentru cel de-al doilea bazin

Dec 2015 Atingerea obiectivelor de mediu stabilite în planurile de gestionare a primului bazin hidrografic 4

Ce înseamǎ informare şi discuţii publice privind Directiva cadru a Apei?

Implicare activǎ a tuturor pǎrţilor interesate de Directivǎ reprezintǎ principiul de bazǎ al procesului de planificare al acesteia, aspect stipulat în articolul 14 al Directivei, în special în elaborarea, revizuirea şi actualizarea planurilor de gestionare a bazinelor hidrografice. Directiva impune ca Statele membre sǎ se asigură că, pentru fiecare unitate hidrografică, se publică şi se pun la dispoziţia publicului, inclusiv a utilizatorilor, pentru comentarii:

-un orar şi un program de lucru pentru elaborarea planului, inclusiv declararea măsurilor consultative care trebuie luate, cu cel puţin trei ani înainte de începutul perioadei la care se referă planul;

- un rezumat al problemelor importante identificate în legătură cu gestionarea apelor, cu cel puţin doi ani înainte de începutul perioadei la care se referă planul;

- copii ale proiectelor planului de gestionare a bazinului hidrografic, cu cel puţin un an înainte de începutul perioadei la care se referă planul;

La cerere, se permite accesul la documentele şi informaţiile de fond utilizate la elaborarea proiectului planului de gestionare a bazinului hidrografic.

Statele membre trebuie sǎ acorde un termen de minim şase luni pentru comentarea în scris a documentelor respective, pentru a permite implicarea, consultarea activă şi discuţii cu toate pǎrţile interesate , atât organisme responsabile de apǎ cât şi publicul.

Care sunt definiţiile aplicate pentru „starea" apelor de suprafaţǎ şi a celor subterane?

„starea bună a unei ape de suprafaţă" este calificativul aplicat unui corp de apă de suprafaţă, când, atât starea sa ecologică, precum şi cea chimică, sunt cel puţin „bune";

„stare ecologică" este expresia calităţii strcturii şi a funcţionării ecosistemelor acvatice asociate apelor de suprafaţă. Aceste ape primesc calificativul de statut ecologic „bun" atunci când sunt în conformitate cu premisele Directivei;

„stare chimică bună a unei ape de suprafaţă" înseamnă cǎ valorile concentraţiilor de poluanţi din corpurile de apă nu depăşesc standardele de calitate a mediului stabilite în Directivă;

„starea bună a unei ape subterane" este calificativul aplicat unui corp de apă subterană, atunci când atât starea sa cantitativă, cât şi cea chimică, sunt cel puţin „bune";

„stare cantitativă" reprezintă gradul în care un corp de apă subterană este afectat de captările directe şi indirecte. Starea este considerată bună, dacă se respectă cerinţele Directivei;

„stare chimică bună" defineşte starea unei ape subterane care îndeplineşte cerinţele Directivei referitoare la nivelul maxim al poluanţilor definiţi

Pe scurt, ce presupune Directiva ?

Directiva Cadru privind Apa reprezintǎ, farǎ îndoialǎ, cea mai complexǎ abordare referitoare la politicile legate de apǎ, elaboratǎ de UE, panǎ acum. Incidenţa sa este incredibil de vastǎ şi la o prima vedere detaliile sunt descurajatoare. Totuşi se poate observa ca trasarea procesul de planificare pe unitǎţi hidrologice se bazeazǎ pe câţiva paşi simpli :

  1. 1. Identificarea corpurilor de apÇŽ care formeazÇŽ un district hidrologic ÅŸi presiunile exercitate asupra lor.
  2. 2. Stabilirea obiectivelor ecologice care sǎ oblige la menţinerea unei stǎri bune pentru fiecare corp de apǎ.
  3. 3. Stabilirea unui program de monitorizare pentru a mÇŽsura starea corpurilor de apÇŽ.
  4. 4. Crearea şi implementarea unui plan de gestionare a bazinelor hidrografice şi a unui program de mǎsuri pentru obţinerea şi menţinerea stǎrii bune a apelor.
  5. 5. Revizuirea şi actualizarea planului de gestiune a bazinului hidrografic şi a programului de mǎsuri, care sǎ ia în calcul orice schimbare de situaţie.

Se va putea remarca, pe mǎsurǎ ce Directiva va intra în desfǎsurare, cât de mult va creşte complexitatea paşilor mai sus menţionaţi. Vor putea fi observate implicaţiile socio-economice şi politice ale principiilor de dezvoltare durabilǎ încorporate în planificarea gestiunii bazinelor hidrografice.